Toamna care ne adună pe toți în același parc

• 

  Un colț de liniște, o bancă veche și timpul care nu mai are răbdare

Din nou în parcul de lângă Colegiul „Anastasescu”, același loc unde timpul pare să se oprească pentru o clipă, doar ca să-ți aducă aminte cât de repede trece.

Banca pe care stau e aceeași de altădată, dar frunzele s-au schimbat. Poartă culori castanii și ruginii, ca niște gânduri vechi, desprinse dintr-o altă viață.

Aerul e mai rece, mai curat, iar lumina apusului se strecoară printre ramurile goale, desenând umbre lungi pe alei.

Pe înserat, parcul e mai plin decât m-aș fi așteptat.

Tineri care râd, care își fac poze, care trăiesc clipa — fără să știe că, într-o zi, vor privi și ei acest loc cu aceeași melancolie tăcută.

Vechea clădire a colegiului stă neclintită, ca o carte veche deschisă la pagina unei amintiri.

A privit atâtea generații de elevi trecând grăbiți prin ploaie, atâtea iubiri scrise pe bănci și șterse apoi de vânt, atâtea toamne care s-au risipit fără zgomot.

În locul de joacă din parc, câțiva copii de școală se bucură de apusul blând. Aleargă printre frunze, țipă, râd, iar bucuria lor simplă pare să topească pentru o clipă tristețea orașului.

Seara se lasă peste Roșiorii de Vede, un oraș care poartă în el aceeași oboseală frumoasă a toamnei.

Din depărtare, o muzică se aude vag — poate dintr-un local, poate dintr-o mașină oprită pe marginea drumului — și parcă sfărâmă liniștea grea a serii.

Toamna are un fel aparte de a ne aduce mai aproape de noi.

E anotimpul în care nu doar frunzele cad, ci și amintirile se așază, una câte una, acolo unde le e locul.

În fiecare foșnet se ascunde un ecou al unui an care a fost și nu va mai fi.

Și totuși, dincolo de melancolie, rămâne ceva blând în felul în care timpul trece: o mână caldă, nevăzută, care ne așază viața la locul ei.