Gânduri la sfârșit de an

Fac câțiva pași și zăresc mașina Poliției Locale. Verifică insulele ecologice. E curat, cel puțin în zona în care mă aflu. Observ gestul și merg mai departe. Uneori e suficient să vezi un lucru făcut normal ca să-ți vină să crezi că, poate, lucrurile se pot așeza.

Orașul e agitat, ca la fiecare sfârșit de an. Oamenii aleargă după ultimele cumpărături, de parcă două zile ar schimba totul. Până pe 2 ianuarie, multe se închid. Pe la prânz, Roșiorii începe să se golească. Străzile devin mai largi, pașii mai rari. Se simte că urmează o noapte lungă.

Nu pot ca, în ultima zi din an, să nu ies la plimbare. Îmi place orașul aproape pustiu. Merg în parc, la banca mea din fața Colegiului Anastasescu. O găsesc acolo. Parcă m-a așteptat. Stau puțin. Nu fac nimic. Doar privesc și respir.

Mă ridic și mă apropii de locul de joacă. Vântul e rece, dar soarele încă ține piept frigului. Câțiva copii se joacă la cele două-trei leagăne din locul de joacă sărăcăcios. Bucuria lor nu pare să țină cont de nimic. Îmi place să-i privesc. În copilărie, fericirea e simplă și întreagă.

Fără să vreau, gândul mă duce înapoi. La copilăria mea. La ierni cu zăpadă și liniștea satelor românești. La magazinul din localitate, unde găseai puțin, dar te bucurai de orice. La Plugușor. La porțile deschise. La portocalele celor veniți din București, care ni se păreau ceva rar, aproape magic.

Revin cu privirea la copiii din parc. Încă se joacă. Mă gândesc că e bine să plec. Să mai fac câțiva pași. Să închei anul simplu, cu o plimbare și un ultim frappe.

Din locul acesta liniștit, fără zgomot și fără promisiuni mari,

La mulți ani.