„Ciuperca suspinelor” din parcul liceului

Există, în fiecare oraș mic, câteva locuri pe care doar localnicii le înțeleg cu adevărat. La Roșiori, unul dintre ele este foișorul acela roșu din parcul de la liceu – „ciuperca”, cum îi spun, de zeci de ani, elevii. La prima vedere, e doar o construcție din lemn, cu acoperiș conic, acum încărcat cu un strat subțire de zăpadă. Dacă te apropii însă și privești cu atenție, vezi că fiecare scândură poartă, ca pe o cicatrice tandră, o poveste.

De-a lungul timpului, generații întregi de liceeni au trecut pe aici. Unii au venit grăbiți, între ore, cu ghiozdanele aruncate pe bancă și emoțiile la vedere. Alții au ajuns seara, după repetiții, meditații sau simple plimbări prin parc. Toți au simțit nevoia să lase ceva în urmă: un nume, o inițială, o dată, un „X + Y = ❤️”, o declarație stângace scrijelită cu pixul sau creionul. Lemnul a devenit jurnalul lor colectiv, un caiet de amintiri pe care nu l-a luat nimeni acasă, dar în care au scris toți, pe rând.

„Ciuperca” a fost martoră la primele iubiri și la primele despărțiri. A auzit promisiuni de „o să fim mereu împreună” și a simțit tăceri grele, în care nimeni nu mai știa ce să spună. Sub acoperișul ei s-au împărțit flori de 8 Martie, s-au dat bilețele parfumate, s-au plâns note proaste și s-au făcut planuri pentru admitere, pentru facultate, pentru „după ce plecăm de aici”. A văzut lacrimi grăbite șterse cu mâneca hanoracului, râsete care zguduiau banca de lemn și îmbrățișări stinghere, din care nu lipsea, totuși, sinceritatea.

Timpul a trecut. Generațiile s-au schimbat, liceul și-a schimbat clasele, diriginții și orarele. Unii dintre cei care și-au trecut numele pe bârnele „ciupercii” nu mai locuiesc demult în Roșiori. S-au mutat în București, în alte orașe din țară sau în străinătate. Au joburi, familii, griji de oameni mari. Dar dacă s-ar întoarce, măcar pentru o zi, s-ar duce, aproape instinctiv, în parc, să vadă dacă mai e acolo foișorul care le-a știut toate emoțiile.

Și l-ar găsi aproape neschimbat. Poate mai scorojit, poate cu vopseaua rosie puțin decojită, poate cu alte și alte nume peste cele vechi. Dar același în esență. Pentru cei de ieri, „ciuperca suspinelor” e un portal în timp: suficient să atingi cu degetele lemnul rece și, pentru o clipă, te întorci înapoi, la 16–17 ani, în pauza mare, cu căștile în urechi și cu toate posibilitățile lumii în față.

Pentru elevii de azi, locul continuă să fie un refugiu. Aici se așteaptă începutul sau finalul unei relații, aici se discută drame de grup, aici se fac poze pentru Instagram și se filmează story-uri care dispar în 24 de ore, dar lasă urme în memorie. Nu mai sunt bilețele împăturite și strecurate pe sub bancă, sunt mesaje pe chat. Nu mai sunt telefoane cu clapetă, sunt smartphone-uri cu camere puternice. Dar emoțiile sunt aceleași, doar ambalajul s-a schimbat.

„Ciuperca” nu judecă și nu ține scorul. Nu contează câte iubiri au început frumos și s-au terminat urât, câte promisiuni s-au risipit, câte „pentru totdeauna” au însemnat doar câteva luni. Pentru foișor, fiecare nume scris a fost un act de curaj: un adolescent care a simțit, la un moment dat, că ceea ce trăiește e atât de important, încât merită să rămână undeva, agățat de lume. Așa a devenit lemnul un mic muzeu al sentimentelor adolescentine din Roșiori.

Privită iarna, când parcul e aproape gol, „ciuperca” pare și mai melancolică. Zăpada îi îngreunează acoperișul, iar urmele de pași sunt rare pe aleile dintre copacii desfrunziți. Și totuși, chiar și atunci, dacă tragi cu urechea, parcă mai auzi ecoul vocilor tinere, foșnetul manualelor aruncate pe bancă, clinchetul unui zâmbet timid. Acolo, între bârnele scrijelite, Orașul de azi se întâlnește cu Orașul de ieri.

Poate că nu avem monumente grandioase și piețe largi, ca marile capitale. Avem însă locuri mici, aparent banale, în care s-au consumat emoții uriașe pentru cei care le-au trăit. „Ciuperca suspinelor” din parcul liceului este unul dintre ele. Un loc în care au învățat să iubească generații întregi de tineri din Roșiori – stângaci, sincer și cu o intensitate pe care doar adolescența ți-o dă.

Data viitoare când treci prin parc, oprește-te o clipă. Intră în foișor, atinge lemnul și încearcă să citești, printre literele șterse, poveștile pe care timpul nu le-a reușit să le șteargă de tot. S-ar putea să găsești acolo o inițială cunoscută. Sau, cine știe, o parte din tine, de demult, care încă te așteaptă sub acoperișul roșu al „ciupercii suspinelor”.

Redactia 24newsro