Catedrala Mântuirii Neamului a fost inaugurată în urmă cu două zile, după ani întregi de discuții, controverse, costuri uriașe și așteptări. În cele din urmă, nu e un lucru rău. Orice popor își exprimă spiritualitatea și identitatea și prin astfel de construcții monumentale.
Problema nu e catedrala în sine — ci oamenii care o transformă într-o scenă.

În fața camerelor de filmat, politicienii par dintr-odată credincioși, smeriți, iubitori de popor. Se închină cu evlavie, rostesc vorbe mari despre credință și unitate, uitând pentru o clipă de spitalele care lipsesc, de școlile care se prăbușesc, de reforma statului care tot întârzie. Deodată, grija pentru oameni se mută din birourile ministeriale în curtea lui Dumnezeu.

Fie că vorbim de rândurile nesfârșite la sfintele moaște sau de inaugurarea unei catedrale, spectacolul e același: o competiție pentru locurile din față. Aceeași fugă pentru imagine, același ritual al aparențelor.
Nu contează că e vorba de un lot de „doi kilometri” de autostradă, de o panglică tăiată la un proiect întârziat, sau de o slujbă grandioasă — totul devine un decor pentru o fotografie politică bine calculată.

Reformarea statului, sprijinul real pentru spitale, școli și biserici din sate — toate par secundare. Grija de a fi văzut, de a fi filmați, de a părea apropiați de credință devine principala politică publică.
„Să ne vadă poporul câtă credință avem în inimile noastre” pare a fi noul slogan neoficial al campaniilor.

Catedrala Neamului rămâne un simbol — pentru unii, al credinței; pentru alții, al risipei. Poate că adevărul e undeva între cele două.
Dar într-o țară în care statul a reușit să-i facă pe oameni să nu mai creadă în justiție, în armată, în spitale sau în școală, e firesc ca speranța să se mute în altă parte: în biserică.

Problema e că, deasupra altarului, birocratia a urcat mai sus decât Dumnezeu.

Editorial – Redacția 24NewsRO