Gara de Nord Roșiori de Vede. Trenurile trec, gara a rămas în urmă

Am mers pe strada Carpați și am ajuns în parcarea din fața gării. Plină. Mașini și pe carosabil. Semn că oamenii sunt plecați la București și și-au lăsat mașinile aici.

N-am urcat direct pe peron. Am făcut câțiva pași până la fosta autogară. Dezolant. Un lanț tras de-a curmezișul, prins de o țeavă albă — nu-mi dau seama ce mai are de apărat. Copertinele sunt încă în picioare, șase-șapte, cu acoperișurile lăsate. Sub ele, iarbă uscată și dale crăpate. Tăblițele albastre sunt și ele acolo, cu orele scrise de mână: Roșiori–București, Roșiori–Caracal, Roșiori–Slatina, Roșiori–Pitești, Alexandria. „Circulă în zilele 1-7.” Scrie negru pe albastru. Doar autobuzele nu mai sunt.

De aici plecau cursele spre satele din jur. Vinerea și sâmbăta plecau două-trei spre „insulă” — așa îi spuneam zonei Călmățuiu, Crângeni, Balta Sărată, Dorobanțu. Luam și eu autobuzele astea. Acum nu mai pleacă nimic.

Când eram copil, totul mi se părea imens. Acum peroanele și clădirea par mici. Și arată ca după un atac nuclear.

Mă cuprinde un soi de nostalgie după agitația de altădată. Pe vremea când trenul făcea o oră și jumătate până la București — iar cu Rapidul se cobora spre o oră și un sfert. Astăzi faci cel puțin două ore. Aceiași sută de kilometri. Patruzeci de ani de mers înapoi.

M-am întors pe peron pe la cișmea. Aceeași cișmea, cu jgheaburile ei de beton, cu robinetele scurse. Neschimbată. Ba da: mai puțin funcțională decât altădată. Sub ea, o baltă lungă care s-a întins peste tot trotuarul, mușchi verde pe zid, buruieni ieșite din rosturi, o sticlă de plastic aruncată în albie. Dincolo de baltă, garnituri de marfă acoperite de graffiti. Un om în salopetă portocalie stă pe vine lângă perete. Peste cișmea au trecut anii la fel ca peste tot restul.

Am aruncat o privire de ansamblu, ca un om care ajunge într-un loc nou și vrea să se orienteze. Numai că eu nu eram într-un loc nou. Eram într-un loc în care mi-am petrecut multe ore.

Și totuși, ceva s-a schimbat. Tabela. Tabela care afișa trenurile. Acum e o bucată de plastic pe care sunt scrise niște lucruri. Cândva arăta altfel. Înăuntru, în hol, rulează pe un ecran mersul trenurilor. Pe peron, parcă suntem în alți ani.

Ceasul e tot acolo, în rama lui de lemn, sub bolta albă a peronului. Cadranul e pătat, mâncat de umezeală, dar arată ora. O fi tot cel pe care îl știu? Parcă arăta la fel. Sub el, o săgeată roșie și un cuvânt: „AUTOMATE CAFEA”. Asta e indicația cea mai vizibilă din gară.

Am numărat șapte-opt automate. Patru dintre ele stau înghesuite pe hol, între stâlpii de travertin, lângă săgeata verde de „IEȘIRE”. Cafea 4 lei. Ocupă mai mult loc decât orice altceva de acolo.

Am intrat în cele două chioșcuri, să cumpăr ceva de băut și să văd dacă eliberează cineva bon. La primul n-am reușit să filmez. La al doilea, da: nu s-a sinchisit nimeni să-mi dea bon fiscal.

Am intrat și în sala de așteptare. Ferestre înalte până în tavan, lambriu de lemn pe pereți, scaune roșii de plastic pe picioare metalice, aliniate pe două laturi. Nimeni pe ele. O căldură sufocantă, aer închis, greu respirabil. Dar e curat. Curat și gol.

În difuzoare s-a anunțat trenul care sosea din București. „Trenul… sosește în gară.” M-am întors în timp. Pe vremuri suna altfel: „Trenul rapid sosește în gară la linia…, cu oprire în Videle…”. Îmi sună și acum în minte. Și mai ales semnalul acela care anunța că urmează anunțul.

Trenul a intrat ușor în gară. Peronul, neschimbat. Trecerile peste calea ferată, la fel.

M-am gândit că nu mai are rost să stau. Ar fi trebuit să văd și toaletele, despre care se spune că mai mult nu funcționează decât funcționează. Ca țara asta. Pe avarie.

A început ploaia. Trenul a pornit greu. Câțiva călători priveau pe geam Gara de Nord din Roșiori de Vede.

Am plecat și eu. De data asta n-am mai așteptat nici autobuzul spre țară, nici trenul spre București. Nu mai aștept nimic.