Atât s-a putut?” – Când tăcerea ucide mai mult decât boala

Nu am întâlnit-o niciodată pe Oana.

Oana, soția lui Bogdan.

Dar îmi amintesc perfect ziua în care mi-a scris prima dată. Era o după-amiază de decembrie, anul trecut. Tocmai încheiasem cu succes primul nostru caz social pe 24newsro: un tânăr care avea nevoie de o operație pe cord. 20.000 de euro, viață sau moarte, strânși într-un timp record. În februarie a avut loc operația. Trăiește.

În acea zi de decembrie, m-a sunat Oana. Și de atunci, liniștea s-a terminat.

Cei familiarizați cu cazul lui Bogdan știu deja povestea: diagnosticul crunt, drumurile interminabile la București, medicamentele, campania disperată pentru strângerea fondurilor. Nu are sens să le repet pe toate. În ultimele zile nu am mai scris, deși s-au întâmplat enorm de multe.

De data aceasta însă, simt nevoia să vorbesc clar, dur și răspicat.

Când viața are un preț pe care nu-l poți plăti

Site-ul 24newsro există de doar câteva luni. Nu ne dorim să fim nici comozi, nici „incomozi” de dragul scandalului. Vrem să fim corecți. Am cunoscut primari, oameni de afaceri, autorități. Dar am cunoscut și zeci de oameni simpli, abandonați chiar de cei cărora le-au acordat încrederea.

Peste unele probleme poți trece.

Dar ce faci când te lovești de probleme care sunt, la propriu, de viață și de moarte?

Aici intervine realitatea Oanei.

Oana este doar un nume dintre miile care trăiesc acest coșmar. Imaginați-vă că sunteți la pământ, financiar și psihic, și dintr-odată nenorocirea lovește: copil, părinte, soț.

Închideți ochii un minut. Ce faceți?

Mai întâi încercați să rezistați psihic. Apoi, aflați că aveți nevoie de bani. De foarte mulți bani.

Deși guvernele vorbesc neîncetat despre tratamente revoluționare, realitatea din teren te lovește în moalele capului. Medicamente gratuite pe hârtie, dar de negăsit în realitate. După ce treci pe la oncologi și neurochirurgi, afli adevărul: ai nevoie de tratamente extrem de scumpe.

Și mai afli ceva terifiant: poți plăti mii, zeci de mii, sute de mii de euro… fără nicio garanție. Doar pentru o șansă.

Cronica unei lupte inegale

Bogdan nu putea fi transportat cu trenul. A ajuns la Iași, unde a fost operat și a stat peste o lună. Bani.

S-a întors acasă și a început lupta zilnică de recuperare: să miște un braț, o mână. Kinetoterapie la domiciliu. Alți bani.

Zeci de hârtii și facturi stau acum stivă pe birou.

În perioada sărbătorilor, nevoile au crescut, iar noi am început campania. Oameni simpli, cu puținul lor, au donat. Le mulțumesc și acum. Dar știam că ei nu pot susține o luptă de uzură pe termen lung.

Am trimis e-mailuri, mesaje, apeluri către oameni de afaceri, către administrația din Alexandria.

Rezultatul? O tăcere asurzitoare.

Nimeni nu a spus măcar: „Ne pare rău, nu putem ajuta.” În tot acest timp, rețelele sociale gemeau de mesaje despre „să fim mai buni”, „să ajutăm”.

Ipocrizie. Oameni cu bani din acest județ nu au donat nici măcar un leu. Au citit, au ignorat și și-au văzut de viață. Evident, nimeni nu e obligat să ajute. Dar atunci să nu mai vorbim despre solidaritate. Să nu ne mai urăm de bine de Sărbători, dacă tot ce ne rămâne este speranța că nu vom ajunge vreodată să ne umilim în fața unor parveniți.

Nu se mai poate opera”

Există frustrare? Da. Multă.

După ultimele RMN-uri, concluzia a fost seacă: atât s-a putut.

Printr-o minune, Oana a reușit să obțină o programare la un reputat neurochirurg din Cluj. În patru zile erau acolo. Mașină închiriată, drum lung, alte costuri, o nouă speranță.

Răspunsul primit la Cluj a căzut ca o sentință: Nu se mai poate opera.

Astăzi s-au întors acasă.

Iar acasă, în cutia poștală, îi aștepta o altă realitate: o notificare de plată pentru onorariul unui avocat – 5.000 de lei, plus alte taxe.

Acesta este adevărul. Spus, poate, încă cu prea multe menajamente.

Nu știu cum va reacționa Oana citind aceste rânduri. Nu știe că le-am scris. Sper să mă ierte dacă am fost prea direct. Și sper să mă ierte și pentru gândul care mă apasă greu: nu cred că am făcut tot ce era omenește posibil.

Poate se mai putea face ceva.

Poate am bătut prea încet la uși care trebuiau zguduite din balamale.

Oana este singură. Cu fetița ei. Cu Bogdan.

Sunt trei oameni. Trei vieți al căror vis nu a fost niciodată mare. Au vrut doar să aibă grijă unul de celălalt. Atât.

Ce frumos a început totul.

Și ce dramatic se încheie.

„Atât s-a putut?”

Aceasta este, poate, cea mai grea întrebare. Și una care nu ne va mai lăsa în pace.

Florin Iordache