Lucrurile se agravează. Bogdan nu este bine.

O altă săptămână grea. Poate cea mai grea de până acum.
Bogdan a plecat din nou la drum, spre București. Nu pentru un control de rutină. Nu „ca să vedem”. Ci pentru că lucrurile nu merg bine.

Pentru familia lui, zilele nu mai sunt despre „cum va fi”, ci despre „cum rezistăm”.
Bogdan are nevoie de tratamente noi, de investigații noi, de alte RMN-uri. Fiecare pas înseamnă timp, bani și o presiune care apasă din ce în ce mai tare.

Oana este la capătul puterilor.
Într-un mesaj scurt, fără dramatism, a spus tot ce contează:
„Nu știu. Eu nu mai pot.
Nu mai știu unde să mă mai duc
și ce să mai fac.”

Sunt cuvinte care nu se spun ușor. Sunt cuvintele unui om care nu mai doarme, care aleargă între spitale, farmacii și casă, care are grijă de Bogdan și de o fetiță de doi ani și încearcă, în același timp, să nu se prăbușească.

Bogdan nu este bine.
Realitatea este că starea lui se agravează, iar lupta devine tot mai grea. Nu știm ce va urma. Știm doar că urmează mai multă suferință, mai multă oboseală și mai multe costuri.

Și, poate cel mai dureros, toate acestea se întâmplă în timp ce o fetiță de doi ani își dorește un singur lucru: să fie cu mami și cu tati. Ea nu înțelege ce se întâmplă. Nu știe ce înseamnă boală, tratament sau prognostic. Știe doar că vrea să fie ținută în brațe.

Nu scriem aceste rânduri ca să șocăm.
Le scriem pentru că realitatea nu mai poate fi îndulcită.

Ei au nevoie de voi. De donațiile voastre. De încurajările voastre.

Au nevoie să știe că nu sunt singuri, exact acum, când lucrurile încep să se agraveze.