România, condamnată la CEDO pentru tortură: de la cazul Rupa Vili la precedentul Pantea

„Nu cer milă. Cer doar ca legea să fie respectată.”
Este mesajul transmis redacției 24newsro de Rupa Vili, un cetățean român din Hunedoara care a obținut două hotărâri definitive favorabile la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauze ce privesc tratamente inumane și degradante.

Cazul său nu este însă singular. Cu peste 20 de ani înainte, România era condamnată la CEDO într-o cauză similară – Pantea împotriva României – în care victima a fost un fost procuror. Analizate împreună, cele două cazuri descriu un tipar constant: violență în custodia statului, lipsa unei protecții reale și un sistem care consideră problema închisă odată cu plata despăgubirilor.

Două hotărâri CEDO în cazul Rupa Vili

Rupa Vili este reclamant în următoarele cauze soluționate definitiv la Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

• Dosarul nr. 58478/2000

• Dosarul nr. 37971/2002

În ambele hotărâri, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice în mod absolut tortura și tratamentele inumane sau degradante. Hotărârile au fost publicate în Monitorul Oficial.

Potrivit documentelor oficiale transmise de Direcția Agent Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, supravegherea executării hotărârilor a fost închisă de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, iar despăgubirile stabilite de Curte au fost achitate:

• 41.374 euro într-o primă cauză

• 10.200 euro în cea de-a doua

Din punct de vedere instituțional, dosarele sunt considerate finalizate.

„Pentru stat, dosarul e închis. Pentru mine, viața nu este”

În mesajul transmis redacției 24newsro, Rupa Vili arată că efectele faptelor pentru care România a fost condamnată nu s-au încheiat odată cu plata despăgubirilor.

„Astăzi sunt bolnav de diabet. Sunt mutilat fizic. Nu există niciun program de reabilitare, niciun sprijin medical real. Pentru stat, dosarul e închis. Pentru mine, viața nu este.”

Potrivit relatării sale, în anul 1998, în timpul reținerii la Hunedoara, ar fi fost supus unor acte de violență și unor condiții de detenție profund degradante.

„Am fost bătut până mi-au fost sparți dinții. Eram legat cu lanțuri la mâini și la picioare, cu o bară de fier prinsă de ele. Așa am fost ținut timp de 81 de zile.”

Aceste fapte au fost analizate în procedura de la Strasbourg și au stat la baza constatării încălcării articolului 3 din Convenție.

Achitări definitive în instanțele din România

În paralel cu procedurile de la CEDO, Rupa Vili arată că a fost achitat definitiv în toate dosarele penale instrumentate în România, inclusiv prin hotărâri ale:

• Tribunalului Arad

• Curții de Apel Timișoara

• Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie definitivă în 2014)

• Curții de Apel Alba Iulia (2016)

„Am dovedit nevinovăția mea în toate instanțele din România”, afirmă acesta.

Cu toate acestea, nici achitările, nici hotărârile CEDO nu au fost urmate de un mecanism intern de sprijin sau reabilitare.

Un precedent grav: cazul Pantea, fost procuror

Cazul Rupa Vili se înscrie într-o jurisprudență mai amplă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind România. Un precedent relevant este cauza Pantea împotriva României, soluționată în anul 2003.

În această cauză, reclamantul Alexandru Pantea, fost procuror, a reclamat tratamente inumane și degradante suferite în perioada arestării preventive. Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Convenție, reținând existența unor violențe grave, lipsa protecției din partea administrației penitenciare și eșecul autorităților de a preveni și investiga eficient relele tratamente.

Hotărârea este publicată în Monitorul Oficial nr. 1150/2004 și este considerată una dintre cele mai dure condamnări ale României pentru tratamente aplicate în detenție.

Faptul că, în acest caz, victima a fost chiar un fost procuror arată că problema tratamentelor inumane nu a vizat doar persoane vulnerabile sau fără influență, ci a avut un caracter sistemic.

Convenția ONU: ratificată, dar fără aplicare practică

România a ratificat Convenția ONU împotriva torturii în anul 1990, prin Legea nr. 19/1990.
Articolul 14 al Convenției obligă statul să asigure victimelor dreptul la reparație și la mijloacele necesare pentru readaptarea cât mai completă.

În lipsa unui cadru legislativ intern clar, această obligație rămâne, în practică, neacoperită. Plata despăgubirilor stabilite de CEDO nu este urmată de măsuri de reabilitare medicală, psihologică sau socială pentru victime.

Un proiect de lege care încearcă să corecteze vidul

Pe fondul acestor cazuri, a fost elaborat un Proiect de Lege privind recunoașterea și sprijinul acordat victimelor torturii, inițiat de deputatul Andrei Csillag.

Proiectul propune:

• recunoașterea oficială a statutului de victimă a torturii;

• acordarea unei indemnizații lunare;

• acces la servicii medicale și de reabilitare;

• înființarea unui fond dedicat victimelor torturii.

„Nu cer privilegii. Cer doar dreptate”, spune Rupa Vili.

O problemă care nu mai poate fi ignorată

De la un cetățean din Hunedoara la un fost procuror, două hotărâri CEDO separate, la distanță de ani, arată aceeași realitate: România a fost condamnată pentru tratamente inumane, a plătit despăgubiri, dar nu a construit un sistem intern de reparație reală.

Între hotărârile internaționale și viața celor afectați rămâne un gol legislativ și instituțional care continuă să producă suferință.

Poziția 24NEWSRO

Acest material se bazează pe documente oficiale, hotărâri CEDO și corespondență instituțională.
Dreptul la replică este garantat și va fi publicat integral.

24newsro