De la Roșiori la Sibiu. Mama care a mers prin foc

În amintirea Mariei Baron

Marile momente ale istoriei nu trăiesc doar în arhive și manuale. Ele rămân vii în poveștile oamenilor simpli, spuse fără patetism, dar cu adevăr. Așa este și această poveste din Decembrie 1989, trăită de o familie născută în Sfințești, Teleorman, care mai târziu s-a mutat la Roșiori de Vede. Nu din întâmplare. Așa au vrut mama și tata: să le fie copiilor mai bine.

În dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în jurul orei 8.00, George Baron se afla în Sibiu, alături de mama sa. Veneau de la gară spre Calea Dumbrăvii, cu un singur gând: să afle dacă Bujorel Baron este bine. Fratele lui era student în anul I la Institutul de Ofițeri din Sibiu, specializarea Finanțe–Contabilitate. În acele zile tulburi, acest lucru putea însemna protecție. Sau o condamnare.

George avea 18 ani și era elev în clasa a XII-a la Liceul Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. Dacă ar fi fost singur, ar fi rămas. Ar fi luptat, fără îndoială, alături de fratele lui. Dar nu era singur. Avea lângă el pe mama sa.

În gara din Sibiu, tineri vorbeau despre lucrurile descoperite în sediul Securității: videouri, magnetofoane, cartușe de țigări străine, whisky – simboluri ale unei lumi inaccesibile oamenilor obișnuiți. Afară, o Dacie de Miliție răsturnată rămăsese pe asfalt, încremenită într-o liniște stranie.

Pe Calea Dumbrăvii, liniștea s-a rupt brusc. S-a tras din spate, dinspre zona Hotelului Continental. Primul instinct al lui George a fost să se adăpostească în unitatea militară din apropiere. Reflex de elev militar. Într-o fracțiune de secundă a înțeles însă pericolul. Nu pentru el. Pentru mamă.

A ales fuga ca formă de protecție. A ales viața mamei înaintea oricărei datorii. Au fugit mai departe, înapoi spre gară, spre casă.

Au trecut pe lângă Spitalul Militar. O imagine greu de uitat: pacienți bandajați la cap stăteau cu puștile sprijinite în ferestre, privind spre stradă. La o intersecție, gloanțele roiau, bâzâiau ca într-un stup de albine. Un sibian, văzându-i speriați și dezorientați, i-a chemat în curtea lui și i-a adăpostit câteva minute. După ce focul s-a mai domolit, și-au continuat drumul.

La ferestrele unei unități militare, tineri de aproximativ 20 de ani țineau armele îndreptate spre stradă. Îl cunoșteau pe Bujorel. Le-au spus că este bine, că nu a pățit nimic. I-au îndemnat să plece acasă.

Atunci nu erau povești. Erau urme reale: găuri de gloanțe în Piața Mare și pe Calea Dumbrăvii, urme de AG-uri pe vila Branga. Astăzi au rămas doar fotografii. George nu crede nici acum că armata a tras dinspre Hotelul Continental. Nu există dovezi clare. Unitățile erau cantonate. Cine a tras? Întrebarea a rămas fără răspuns.
„M-am născut a doua oară atunci”, spune el.

Drumul spre casă a fost o odisee: un tren cu puține vagoane până la Lotru, o locomotivă în care mecanicul i-a luat din milă, un pluton de soldați care păzea drumul dinspre Sibiu și l-a trimis acasă – „ai doar 18 ani”. La Craiova, George a sunat la liceu, oferindu-se să ajute. A fost refuzat. Ultimul tren, spre Roșiori, era arhiplin. Oamenii erau veseli, încrezători, curajoși. Frica părea suspendată.

Ajunși acasă, se zvonea că apa este otrăvită. Nimeni nu știa nimic sigur.

În același timp, la Sfințești, cineva aștepta. Fără telefon. Fără vești. Liza Baron, sora lor, povestește cealaltă față a Revoluției: podeaua sufrageriei acoperită de sute de fotografii cu Bujorel, student în anul I, aliniate una lângă alta, umezite de lacrimile mamei și ale copiilor ei. Se zvonea că un ofițer din Sfințești ar fi căzut la datorie.

La un moment dat, mama – Maria Baron, „doamna Mura”, învățătoare – a spus ferm:
„Eu plec. Plec la băiat, la Sibiu. Doar să aflu că e în viață.”

În clipa aceea, femeia blândă care își mutase familia la Roșiori „ca să le fie copiilor mai bine” a mers prin foc. Fără armă. Fără protecție. Doar cu inima de mamă. A crescut cu greu trei copii, i-a dus mai departe cu muncă, demnitate și sacrificiu.

La 1 aprilie, Liza Baron avea să scrie cu durere:
„Cu adâncă durere anunțăm trecerea în neființă a celei care a fost învățătoare Baron Maria (Dna Mura), mama și bunica iubitoare, lăsând un gol imens în sufletele noastre. Odihnește-te în pace, mamă, și veghează-ne de acolo, de sus!”

Slujba de înmormântare a avut loc la biserica din comuna Sfințești. Acolo unde a început totul.

Revoluția din 1989 nu a fost doar despre gloanțe și lozinci. A fost despre mame care au mers prin foc, despre copii crescuți cu greu, despre oameni simpli din Teleorman care au trăit istoria cu viața lor. Povestea Mariei Baron merită să rămână. Nu ca o știre. Ci ca memorie.

Redactia 24newsro