După 30 de ani: Corupția românească, boala care ține România pe loc

Din această cauză nu avem autostrăzi, spitale, infrastructură și suntem la coada Europei la multe capitole.
Ani la rând, prea mulți politicieni au condus această țară doar cu gândul să facă averi.

Iar corupția s-a întins de la cele mai importante funcții din stat până la ultimul funcționar.
Un nou episod al campaniei „După 30 de ani” arată cum acest flagel s-a perpetuat, schimbând doar formele și fețele, dar niciodată fondul.

Corupția românească provine din negurile istoriei

Corupția pe aceste meleaguri nu e o invenție recentă. Ea vine din vechime, adânc înrădăcinată în mentalitatea „descurcărețului”.
În comunism, să pleci cu ceva produse „în traistă” de la colectiv, să aduci o atenție doctorului sau să dai o cafea funcționarului de la ghișeu erau gesturi firești, aproape ritualice.

Un săpun, o ciocolată, o sticlă de ulei sau o pereche de țigări Kent deschideau orice ușă. „Mica atenție” era o monedă paralelă de circulație, iar cine nu o dădea, risca să rămână la coadă.

După anii ’80, când mâncarea devine raritate, gestionarii și șefii de depozite devin noii „Dumnezei” ai foametei. Totul se rezolva cu o atenție.
Marii corupți erau însă rari – nu pentru că nu existau, ci pentru că pedepsele erau exemplare, iar Securitatea veghea peste tot.

Un exemplu rămas în istorie este cazul Ștefănescu, gestionar executat pentru că a furat de la stat. Povestea lui a inspirat filmul „Secretul lui Bachus”, realizat în scop moralizator de regimul comunist.

După Revoluție: șpaga devine regulă, mita electorală – strategie

După 1989, în plină libertate, dorința de îmbogățire rapidă a pus stăpânire pe o societate dezorientată.
„Mica atenție” de pe vremea comuniștilor devine acum șpagă, iar valoarea ei crește proporțional cu dorințele.
De la funcționari la profesori, de la doctori la miniștri, toți se prind într-un lanț de complicități.

Apare și mita electorală – găleți, făină, promisiuni de posturi – o monedă politică folosită pentru a cuceri sau păstra puterea.

Pe fondul sărăciei și al instabilității economice, corupția devine un mod de viață. Politicienii, principalii vinovați, dau adesea legi menite nu să o oprească, ci să o legalizeze.

Privatizările frauduloase și „taxa” pentru orice post

În primii ani de după Revoluție, marii coloși industriali sunt privatizați. Investitorii, fie români, fie străini, se lovesc de același zid: corupția din autorități.

Șpaga și mita devin o rutină, iar frauda fiscală, un sport național.
Funcțiile publice sunt politizate până la ultimul birou, iar la fiecare schimbare de guvern, mii de oameni sunt înlocuiți cu alții „de partid”. Posturile se cumpără, iar competența devine irelevantă.

Așa s-a cimentat un sistem care ne-a ținut blocați decenii întregi.

Anii 2000: apar „baronii locali” și corupția devine sistem

La începutul anilor 2000, odată cu marea privatizare prin lichidare, economia românească intră în colaps.
În multe județe, puterea e acaparată de baroni locali – oameni care se comportă ca stăpâni feudali, controlând primării, consilii județene, contracte, chiar și mass-media locală.

Gorjul, cu Nicolae Mischie; Constanța, cu Radu Mazăre și Nicușor Constantinescu; Vrancea, cu Marian Oprișan – devin simboluri ale corupției locale.
Transporturile, conduse de Miron Mitrea, ajung și ele sub anchetă pentru fapte de mită.

Guvernul Năstase mimează lupta anticorupție – apar legi și instituții (Legea 78, Parchetul Național Anticorupție), dar justiția rămâne controlată politic.

Licitații trucate, contracte umflate și „miracolul TelDrum”

Pe fonduri de preaderare și guvernamentale, corupția se reinventează.
Licitațiile se trucau cu prețuri umflate de zeci de ori, iar lucrările – drumuri, școli, spitale – erau făcute de mântuială.

În Teleorman, firma TelDrum devine simbolul acestei perioade: fostă companie a Consiliului Județean, privatizată și trecută la apropiați ai lui Liviu Dragnea, apoi abonată la contracte publice.

2004–2012: DNA-ul lovește, dar sistemul rezistă

După alegerile din 2004, presiunea Uniunii Europene obligă România să acționeze.
PNA devine DNA – Direcția Națională Anticorupție –, iar în 2006, Consiliul Suprem de Apărare a Țării declară corupția „amenințare la siguranța națională”.

Între 2005 și 2012, peste 1.500 de persoane sunt condamnate pentru fapte de corupție: miniștri, primari, oameni de afaceri.

Dar nici guvernarea de dreapta nu scapă. Monica Iacob Ridzi, Elena Udrea, Mircea Băsescu sau Sorin Blejnar ajung în fața instanței.
Justiția pare, pentru prima dată, să prindă curaj.

2016–2019: atacul asupra justiției

Când lupta anticorupție atinge apogeul, urmează contraatacul.
Politicienii conduși de Liviu Dragnea transformă justiția în țintă directă. Legi modificate, presiuni asupra DNA, eliberări anticipate – aproape 20.000 de condamnați ies din închisori.

Laura Codruța Kovesi este înlăturată din funcția de procuror-șef, dar, paradoxal, devine primul procuror-șef european, ales de Uniunea Europeană.
România rămâne divizată între cei care cred în lege și cei care o folosesc ca scut.

30 de ani mai târziu: aceeași întrebare

După trei decenii, corupția continuă să fie principala problemă a României.
Din cauza celor care fură, avem instituții slabe, excesiv politizate și prea puține rezultate.

Autostrăzile sunt pe hârtie, spitalele se construiesc doar în campanii electorale, iar tinerii pleacă pentru că nu mai cred în corectitudine.
Cât timp șpaga rămâne „normală”, nimic nu se schimbă cu adevărat.

*Surse: Știrile PRO TV – Campania „După 30 de ani”, G4Media, Digi24, HotNews
Editare și structurare: 24newsro.ro