Salutul banului public

Salutul care nu se discută: între tăvălugul mediatic și tăcerea complice.

În România, controversa salutului nazist practicat de diverși politicieni se rostogolește ca un tăvălug în social media. Se discută aprins, se condamnă, se viralizează. E un spectacol al indignării publice, cu accente teatrale și moralism de ocazie. Dar despre salutul furtului din buzunar: acel gest repetat, discret, dar devastator trăit în tăcere. O tăcere apăsătoare, care nu e doar lipsă de cuvinte, este semnul unor sincope grave în conștiința civică.

Nu se vorbește concret despre SRL-ul din administrația publică locală, unde funcțiile devin moșteniri de familie, iar bugetele se transformă în pușculițe personale. Nu se analizează cu aceeași fervoare gesturile celor care conduc societăți falimentare aparținând statului român. Acele entități care, deși ar trebui să servească interesul public, par să existe doar pentru a întreține o rețea de privilegii și complicități.

În acest peisaj, salutul banului public devine un ritual sacrosanct. Unchiul Dăm personaj colectiv, omniprezent și mereu generos cu ai lui... rămâne reperul absolut. Nu contează dacă dă din fonduri europene, din bugetul local sau din viitorul copiilor noștri. Important e că dă. Și cine primește, tace.

Această tăcere nu e inocentă. E o formă de acceptare, de normalizare a abuzului. E semnul că am învățat să ne revoltăm selectiv, să ne indignăm doar când e convenabil sau când ne dictează algoritmul.

Poate că e timpul să schimbăm registrul. Să vorbim nu doar despre gesturi simbolice, să vorbim concret despre gesturi concrete. Să ne întrebăm nu doar cine salută, să ne întrebăm ce se salută în spațiul public românesc. Pentru că, în final, adevărata problemă nu e cine ridică mâna, ci cine bagă mâna în buzunarul nostru, al tuturor.