Cred, Doamne, ajută necredinței mele – o seară la slujba de Înviere, la Catedrala din Roșiori de Vede

Cred, Doamne… ajută necredinței mele!

Merg uneori la biserică, mai ales la marile sărbători. Și asta se întâmplă de câțiva ani. Locuiesc destul de aproape de Catedrala Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, iar într-o seară, în așteptarea nopții de Înviere, nu știu ce mi-a venit să merg.

Era plăcut afară. Am plecat fără grabă.

Și, nefiind obișnuit cu cele „bisericești”, am ajuns pe la 9:30. Așa îmi aminteam din copilărie… că atunci începe. Probabil confundam ritualurile.

Catedrala era închisă.

S-a deschis mai târziu. Cineva a venit mai devreme să pregătească cele necesare și atunci am văzut programul: slujba începe la miezul nopții.

Așadar, am așteptat.

Trei ore.

Și, culmea… a meritat.

Zeci de tineri. Oameni în vârstă. Copii. Oameni suferinzi. Toți veniți să ia lumină. Nu pentru spectacol. Nu pentru poze. Ci pentru ceva ce nu prea mai știm să explicăm.

Mi-am amintit atunci de Neagu Djuvara, care povestea despre slujba de Înviere și despre marea de lumini aprinse, spunând, la final, că neamul acesta mai are un viitor.

Și apoi… l-am descoperit pe el.

Pe părintele Cătălin.

Așa îmi imaginam că ar trebui să fie. Să găsești în biserică… oameni.

Mă așteptam la o predică grea. Cu citate, cu termeni, cu lucruri pe care nu le înțelegi dacă nu ești „din interior”.

Dar nu.

Părintele Cătălin ne-a vorbit nouă. Oamenilor. Pe limba noastră.

„Oameni buni, mergeți acasă! Cu lumină. Mergeți și bucurați-vă de copiii voștri, de cei dragi. Acolo este, de fapt, Dumnezeu. Nu în lux. Nu la capătul pământului. Nu trebuie să ajungeți pe Muntele Athos. Este lângă voi. În copilul vostru. În părinții voștri. În omul de lângă voi.”

Atât de simplu.

Atât de adevărat.

Pentru prima dată, nu citeam. Nu vedeam la televizor.

Auzeam.

Un om. Un preot.

Și poate că asta înseamnă, de fapt, credința.

Nu reguli. Nu perfecțiune. Nu demonstrații.

Ci momentele în care te oprești și înțelegi, măcar puțin.

Aseară s-a întâmplat și acel moment mai puțin plăcut. Dar, privind acum lucrurile, poate că a fost nevoie să fie așa.

Poate că altfel nu aș fi vorbit niciodată cu părintele Cătălin.

Poate că altfel nu aș fi înțeles anumite lucruri.

Și poate că, într-o zi, eu — „mai puțin credinciosul” — voi avea și eu un duhovnic.

Cred, Doamne… ajută necredinței mele.

Florin Iordache, 24newsro