Căprioarele folosesc semnale ultraviolete care „strălucesc” în pădure pentru a comunica

Cercetătorii americani au descoperit că urmele lăsate de căprioare pe copaci și pe sol pot străluci în lumină ultravioletă, un tip de radiație invizibil pentru oameni, dar perceptibil pentru aceste animale. Studiul arată că marcajele asociate sezonului de împerechere devin luminoase la amurg și în zori, atunci când căprioarele sunt cele mai active. Descoperirea sugerează că, pe lângă miros, ele ar putea folosi și semnale vizuale adaptate propriei lor vederi pentru a-și transmite informații în pădure, informează Science Alert.

Descoperirea oferă o perspectivă nouă asupra modului în care căprioarele comunică între ele și asupra felului în care își percep mediul.

Masculii de cerb cu coadă albă (Odocoileus virginianus) sunt cunoscuți pentru faptul că își marchează teritoriul în timpul sezonului de împerechere din toamnă. Ei își freacă coarnele de copaci și de solul pădurii, îndepărtând catifeaua – stratul moale, bogat în sânge, care acoperă coarnele în perioada de creștere – și lăsând urme olfactive sub formă de secreții.

Aceste semne, cunoscute drept „deer rubs” (urme pe copaci și arbuști) și „scrapes” (marcaje olfactive pe sol), funcționează ca indicatoare pentru alte animale: avertisment pentru rivali și semnal pentru potențiali parteneri. Însă mirosul nu pare a fi singurul limbaj prin care comunică aceste animale.

Cercetătorii de la Universitatea din Georgia (UGA), din Statele Unite, au descoperit că aceste marcaje „strălucesc” în spectrul ultraviolet, iar studii anterioare au demonstrat că ochii căprioarelor pot percepe aceste lungimi de undă.

„Fotoluminiscența rezultată ar fi vizibilă pentru căprioare, pe baza capacităților vizuale descrise anterior”, au scris autorii în studiul publicat.

Este pentru prima dată când oamenii de știință documentează dovezi că un mamifer utilizează efectiv fotoluminiscența în mediul său, deși fenomenul indus de ultraviolete a fost studiat la mamifere de peste un secol.

Mai mult, cercetarea îndeplinește majoritatea criteriilor necesare pentru a sugera că fotoluminiscența ar putea avea o funcție biologică reală.

Daniel DeRose-Broeckert, asistent de cercetare la UGA, împreună cu echipa sa, au realizat studiul într-o pădure experimentală de 337 de hectare, numită Whitehall, unde căprioarele trăiesc în libertate.

Cercetătorii au identificat 109 urme pe copaci și 37 de marcaje pe sol, în cadrul a două perioade de observație de aproximativ o lună, în toamna anului 2024. Ulterior, au revenit noaptea la fiecare loc, folosind lanterne ultraviolete cu vârfuri de emisie la 365 nm și 395 nm.

Aceste lungimi de undă sunt frecvente în lumină la amurg și în zori, momente în care căprioarele sunt cele mai active. Deoarece cercetările anterioare au arătat că ele pot vedea reflexiile sau emisiile din acest spectru, orice suprafață care strălucea suficient de intens ar fi fost ușor perceptibilă pentru ochii lor.

Pentru măsurători, cercetătorii au utilizat un instrument care evaluează iradianța, adică cantitatea de lumină reflectată sau emisă la diferite lungimi de undă dintr-un anumit punct.

„Urmele, expuse la 395 și 365 nm, au prezentat valori medii ale iradianței mai mari decât mediul înconjurător și au manifestat fotoluminiscență”, arată studiul.

Nu este clar în ce măsură strălucirea provine din arbori și arbuști sau din fluidele rămase de la animale. Urina căprioarelor conține porfirine și aminoacizi care reacționează sub lumină ultravioletă, iar fenolii și terpenele eliberate de glandele frontale ale masculilor ar putea avea proprietăți similare.

De asemenea, atunci când căprioarele deteriorează plantele, ele expun lignina și terpenele din lemn, compuși cunoscuți pentru capacitatea lor de a emite fotoluminiscență.

„Indiferent dacă fotoluminiscența este rezultatul secrețiilor glandulare sau al proprietăților lemnului, rămâne faptul că aceste urme contrastează vizual cu mediul înconjurător într-un mod adaptat în mod unic vederii căprioarelor”, notează autorii.

Sub ambele tipuri de lumină ultravioletă utilizate în studiu, fotoluminiscența emisă de aceste „indicatoare” forestiere era de tipul care poate fi detectat de conurile din retina căprioarelor sensibile la lungimi de undă scurte și medii. Potrivit cercetătorilor, acest lucru confirmă că vederea lor este adaptată condițiilor de lumină slabă din zori și amurg.

Mai impresionant, rezultatele sugerează că aceste animale ar putea comunica printr-un fel de „panouri luminoase” invizibile pentru oameni.

Ce transmit exact aceste semnale rămâne însă necunoscut.

„Deși nu am testat direct modificări comportamentale ale căprioarelor ca urmare a prezenței fotoluminiscenței, iradianța urmelor a crescut în același timp cu nivelurile hormonale ale animalelor, iar schimbările comportamentale sunt cunoscute ca evoluând pe măsură ce sezonul de reproducere avansează”, au concluzionat cercetătorii.