Autobuzul 111: când un om moare și o societate întreagă rămâne pe scaun

Într-o seară de ianuarie, într-un autobuz de pe traseul 111 din Sibiu, un bărbat de 43 de ani se prăbușește încet pe scaun. În jurul lui sunt aproximativ 50 de oameni. Doar unul dintre ei sună la 112 – apoi coboară și își vede de drum, fără să anunțe șoferul, fără să se preocupe de victimă. Alții privesc, evită, își continuă traseul. Șoferul află abia la capăt de linie că omul e inconștient, dar este prea târziu. Din păcate, murise deja.

Aceasta nu este doar o tragedie individuală. Este o oglindă în care se vede, crud, starea unui întreg corp social.

De la „efectul de spectator” la oboseala morală

Psihologia socială numește astfel de situații „efect de spectator”: cu cât sunt mai mulți martori, cu atât fiecare simte mai puțină responsabilitate personală. Oamenii se uită unii la alții, văd că nimeni nu face nimic și trag concluzia – greșită – că „nu cred că e ceva grav” sau „nu e chiar urgență”, oricum „nu mă privește pe mine”.

Dar cazul de la Sibiu merge mai departe. Din presă aflăm că unii pasageri ar fi evitat intenționat să-l anunțe pe șofer, „ca să nu oprească autobuzul”, ca să nu le fie deranjată călătoria. Nu mai vorbim doar despre un reflex psihologic, ci despre un compromis cinic mai rece ca gerul de afară: confortul propriu pus înaintea vieții altcuiva.

Sociologia și psihologia socială vorbesc, de câțiva ani, despre apatie colectivă și oboseală morală: când o societate este bombardată cu crize, nedreptăți și tragedii, oamenii își ridică, aproape inconștient, un zid interior. Pentru a suporta realitatea, emoțiile se domolesc,
compasiunea se contractă, atenția se retrage în cercuri tot mai mici: familie, prieteni, propriul mic confort.

În România, această dimensiune se suprapune peste alte straturi:

• decenii de tranziție, corupție și promisiuni încălcate, care au erodat încrederea în instituții și în sentimentul că „mai are rost să te implici”;
• experiențe repetate în care apelul la stat, la sistemul de sănătate, la administrație, lasă oamenilor impresia că sunt singuri. De multe ori, singuri împotriva celor antemenționați.

Când astfel de experiențe se tot repetă, se instalează ceea ce psihologia definește drept neputință învățată: nu pentru că suntem mai răi decât alții, ci pentru că prea mulți au învățat, prin experiență, că „nu contează ce fac, oricum nu se schimbă nimic”. În acest context, întrebarea necesară, dar incomodă, este: Cât din reacția din autobuzul 111 este doar lipsă de empatie și cât este produsul unei societăți
epuizate, dezamăgite și dezorganizate?

Moral disengagement: cum ajungem să nu ne mai simțim responsabili

Albert Bandura vorbea despre moral disengagement – acel proces mental prin care o persoană își suspendă temporar propriile standarde morale, pentru a nu simți vinovăție.

Se întâmplă prin mecanisme precum:
• difuzarea responsabilității („eram mulți, nu era doar treaba mea”);
• minimalizarea consecințelor („părea doar că doarme, nu părea grav”);
• transferul responsabilității („e treaba șoferului, a medicilor, a statului”).

Studiile arată că un climat social dominat de neîncredere și egoism reactiv – în care „fiecare se descurcă cum poate” – favorizează astfel de mecanisme de detașare morală. Când oamenii cred că regulile sunt opționale, că doar „fraierii” sunt cei care respectă normele, moral
disengagement devine aproape reflex.

Întrebarea, din nou, este colectivă, nu individuală: Ce fel de mediu social am construit, dacă e atât de ușor să ne auto-convingem că nu e treaba noastră când cineva moare lângă noi? Ce tip de mesaje – din politică, media, online – normalizează ideea că „dacă nu e al meu, nu
mă privește, poate să moară”?

Eroziunea capitalului social: de ce nu mai avem reflexul de „noi”

Sociologia folosește termenul de capital social pentru a desemna rețelele de încredere, norme și cooperare care leagă oamenii între ei. În societățile cu capital social solid, oamenii au mai multă încredere în necunoscuți, sunt mai dispuși să colaboreze, să se ajute, să respecte reguli comune.

Studiile despre România post-comunistă vorbesc frecvent despre un capital social diluat, fragmentat, marcat de experiența unui regim în care relațiile sociale au fost deturnate spre supraviețuire, nepotism și „pile”. Prea celebrul PCR. În locul unei încrederi generalizate, s-au
consolidat insule de „noi contra lor”: familie contra restului, „ai noștri” contra „celorlalți”, prieteni contra instituții.

Fără să mai menționăm și nivelul ridicat de polarizare al discursului public. Aproape orice nimic poate aprinde o scânteie socială. Se întâmplă zilnic în online. Mai nou, foarte frecvent și offline.

Când capitalul social este diluat, apar următoarele:
• încredere redusă în necunoscuți – pasagerul de lângă mine e doar „un străin”, nu „un om ca mine”;
• așteptare scăzută de cooperare – presupunem că ceilalți nu vor ajuta, deci nici noi nu ne simțim obligați să o facem;
• coeziune socială fragilă – legăturile de solidaritate la nivel de comunitate se rup, iar societatea devine o sumă de indivizi și grupulețe defensive.

Exemplul de la Sibiu este, astfel, și un simptom de deficit de capital social: într-un autobuz plin, nu există un „noi” suficient de puternic încât cineva să se ridice și să spună: „Stop, avem o urgență. Un (alt) om are o problemă.”

Hiperconectivitate dar deconectare umană

Trăim în cea mai conectată societate din întreaga existență a speciei Homo Sapiens. Avem acces instant la informație, comunicăm cu oricine, de oriunde, în orice moment. Ne aflăm deja în plină revoluție tehnologică – a patra – în care inteligența artificială înlocuiește tot mai multe
din viața noastră non-digitală.

Dar această conectare tehnologică nu înseamnă neapărat și conectare umană. Dimpotrivă. Empatia, în tot mai multe cazuri, se exprimă, mai nou, mai mult digital: prin like-uri, inimioare sau emoji-uri trimise rapid pe social media sau pe WhatsApp.

În realitate, însă, reflexul de a simți cu celălalt și de a acționa dispare. Trăim o formă subtilă de alienare colectivă: suntem conectați prin rețele, dar tot mai deconectați emoțional unii de ceilalți.

Ce putem face: de la întrebări incomode la soluții concrete

Cazul Sibiu ar trebui să devină nu doar știre de scandal, ci declanșator de întrebări ajutătoare pentru noi toți – cetățeni, instituții, lideri:

• Ce am face, sincer, dacă mâine cineva s-ar prăbuși lângă noi, în autobuz sau pe stradă?
• Știm să recunoaștem un stop cardio-respirator? Știm cum să sunăm corect la 112?
• Ne simțim responsabili pentru necunoscutul de lângă noi sau doar pentru cei „ai noștri”?
• Ce mesaje transmitem celor dragi: „nu te băga”, „ai grijă să nu ai probleme” sau „viața unui om e mai importantă decât confortul tău”?
• Ce tip de lideri alegem și recompensăm: cei care alimentează diviziuni sau cei care unesc comunitățile în jurul unor valori minime de decență și grijă?