Un apus

Sunt zile în care alegem, măcar pentru câteva minute, să lăsăm lumea să curgă fără noi. Fără comentarii, fără supărări, fără graba de a înțelege totul. Doar să privim.

Pe malul râului Vedea, într-o zi de iarnă blândă, apusul a fost mirific. Lumina s-a strecurat printre nori, a atins apa, malurile, copacii rămași goi, și a făcut din toate un tablou tăcut. Un apus magnific, care nu cere explicații și nu promite nimic.

După încă o cursă cu bicicleta – conform tradiției 🙂 – la intrarea în Roșiorii de Vede, am prins acest moment exact când aveam mai mare nevoie de el. Nu l-am căutat. A venit singur. Și m-a oprit.

Ne-am obișnuit să alergăm după lucruri mari, după rezolvări, după răspunsuri. Și, fără să ne dăm seama, am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple. De natură. De liniște. De o lumină care se stinge încet, frumos, fără dramă.

Râul curgea liniștit, iarna își spunea povestea în culori reci, iar cerul părea să ne amintească un adevăr vechi: nu toate momentele trebuie explicate. Unele trebuie doar trăite.

Pentru moment, lăsăm problemele deoparte. Nu dispar. Dar nici apusurile nu se repetă la comandă.

Astăzi a fost unul. Un apus.