SATUL DIN INTERIORUL ORAȘULUI – Roșiori de Vede

Reportaj 24NewsRO

Am promis cititorilor noștri că vom continua să filmăm și să fotografiem străzile pe care nu ajunsesem în primele două materiale. Astăzi am plecat pe strada Dorobanți, cu intenția de a traversa drumul european E70 și de a ajunge în zona Baltoilor, pe străzile Bratcov, Ulmilor, Delcel, Frumoasă, Soarelui, Zefirului, 1907, Umbroasă, până către Uzina de Vagoane.

Realitatea întâlnită acolo nu are nevoie de prea multe explicații. Este greu de crezut că locuitorii acestor străzi trăiesc într-un municipiu. Pe hârtie, da. În teren, cu totul altceva.

Mi-am petrecut copilăria într-un sat de la marginea județului Teleorman. Era un sat modest, cu ulițe neasfaltate, unde drumul se transforma în noroi la fiecare ploaie. Țin minte că doar în zilele uscate puteai să-l străbați; altfel, rămâneai împotmolit.

În decembrie ’89, într-o iarnă mai blândă, fugisem pe aceeași uliță spre bunici, entuziasmat de zvonurile de la Europa Liberă despre sfârșitul regimului Ceaușescu. Atunci se putea circula doar pentru că vremea se îmblânzise, nu pentru că drumul ar fi fost mai bun. Era un sat, erau vremuri grele, dar exista totuși o senzație de speranță că într-o zi lucrurile se vor schimba.

Astăzi, în 2025, în Roșiori de Vede — un municipiu — sunt străzi cu nume frumoase care arată exact ca ulița copilăriei mele de acum 35–40 de ani. Uneori chiar mai rău.

Nu este normal ca, în anul 2025, ambulanța și pompierii să nu poată intra pe o parte dintre aceste străzi. Nu este normal ca, în atâția ani, nimeni să nu fi încercat măcar o intervenție minimă: un buldoexcavator, câteva basculante de pietriș, o nivelare, o încercare de a lăsa măcar impresia de grijă. Chiar și o dată la patru ani ar fi contat.

Totul este gri. Totul transmite sentimentul acela apăsător de comunitate lăsată în urmă, în care oamenii nu mai cer pentru că au obosit, iar autoritățile nu mai aud pentru că s-au obișnuit cu liniștea.

M-am gândit mult la titlu: „Satul de la marginea orașului”? „Satul din interiorul orașului”? „Cătunul urban”? Dar adevărul e că multe sate din Teleorman arată astăzi mai bine decât aceste zone: au apă, canalizare, asfalt și iluminat modern. Iar impozitele sunt mai mici.

Poate că nu mai e nevoie de comparații deloc.
Poate că numele real este acesta:
Orașul părăsit. Orașul mințit. Orașul adormit.
Sau, și mai precis:
Comunitatea abandonată.

În mijlocul acestui tablou am găsit și un „parc”: trei bănci, un tobogan și câțiva copii de 10–14 ani. M-am oprit să-i privesc. Îmbrăcați modest, dar zâmbind. Un fel de veselie timidă, ca un scut fragil peste un prezent care nu le oferă prea multe.

Privindu-i, am simțit un fior din copilăria mea. Atunci nu aveam parc, nu aveam bănci, dar aveam sentimentul că ceva se poate schimba. Astăzi, în ochii lor, speranța abia mai pâlpâie.

Au trecut câteva zile fără ploaie și vremea e un pic mai blândă. Dar de mâine revin ploile.
Și odată cu ele, aceste străzi vor redeveni ceea ce sunt de fapt: drumuri rupte, impracticabile, pierdute între noroi și uitare.

Un oraș nu ar trebui să-și lase oamenii să trăiască așa.
Și totuși, Roșiori de Vede are străzi care nu mai sunt străzi de mult.