Cum arată un oraș rupt în bucăți. Roșiori de Vede, după trei decenii de promisiuni

Roșiori de Vede, Noiembrie. Târziu în noapte, încerc să pun în ordine cele două zile de weekend. Am străbătut orașul la pas. Cititorii 24newsro cer imagini, vor să vadă cum arată cu adevărat locul în care trăim. Dar adevărul e că nici eu nu mai colindasem demult străzile lăturalnice și am simțit nevoia să le revăd.

Am mers ore întregi, cu speranța încăpățânată că poate găsesc ceva schimbat în bine. Din păcate, realitatea lovește repede: orașul arată mai rău decât în urmă cu câțiva ani. Vorbim de insule digitalizate, carduri moderne de acces, aplicații mobile — dar, la doar câțiva pași de zonele de blocuri, viața e tot acolo, într-un fel de preistorie urbană.

Drumuri neasfaltate. Unele pietruite, altele doar pământ. Și da, vorbim despre Roșiori de Vede în anul 2025.

Străzi întregi — Agricultori, 1933, Salciilor, Salcâmilor, Ana Ipătescu, Crișan, Broscăriei, 13 Decembrie, Maidanului — arată la fel: fără asfalt, fără trotuare, cu iluminat slab, fără canalizare. Lista e atât de lungă, încât jumătate din acest material s-ar umple doar cu numele lor.

Timp de 30 de ani, toate partidele mari ale României s-au perindat la conducere. Toate au promis schimbarea. Rezultatul? Același refren obositor: promisiuni, promisiuni, promisiuni. Între timp, comunitatea s-a fragmentat în zeci de tabere care, în campanii, devin aproape ostile unele față de altele, ca și cum n-am trăi în același oraș.

Nimic nu se schimbă, iar unii dintre noi continuăm să credem orbește în aceiași politicieni care n-au făcut altceva decât să mai umfle aparatul administrativ cu rude, prieteni și „impusi” de partid. Și revine obsesiv întrebarea pe care o auzi la fiecare colț de stradă: „Știi pe cineva la primărie? Ai o pilă?”

Nu cumva individualismul acesta, tot mai cinic, ne face complici la starea orașului?
Mai suntem noi o comunitate sau doar până ne lovește pe fiecare, personal, o decizie a „autorităților”?

Refugiul în „școala vieții” a devenit scutul perfect pentru nepăsare. E o filozofie comodă, dar toxică. Și, oricât am vrea să arătăm doar spre cei de sus, responsabilitatea începe tot cu noi — cu oamenii care au acceptat să trăiască în aceste condiții din teamă să nu deranjeze, să nu piardă un privilegiu mărunt, o „cunoștință”, o promisiune.

Complicitatea tăcută produce, inevitabil, roadele ei amare. Iar orașul arată fix pe măsura acestei tăceri.

Totuși, Roșioriul încă are o șansă. Nu pentru că o promite vreun partid, ci pentru că un oraș se ridică sau se prăbușește prin oamenii lui.

Schimbarea nu vine din discursuri, ci din presiunea civică, din curajul de a spune lucrurilor pe nume și din refuzul de a mai accepta „merge și așa”.

Dacă vrem alt oraș, trebuie să începem să ne comportăm ca o comunitate adevărată. Cu voce, nu cu tăcere. Cu cerințe clare, nu cu „lasă că merge și mâine”. Cu solidaritate, nu cu „fiecare pentru el”.

Într-un oraș mic, tăcerea e cea mai periculoasă complicitate. Iar vocea, oricât ar fi de subțire la început, poate schimba direcția unui drum neasfaltat de 30 de ani.

Redactia 24newsro