Statul vine după moarte, niciodată înainte

În România există un ritual sinistru. Se întâmplă o tragedie. Se adună televiziunile. Se anunță anchete. Vin „oamenii de la centru”. Țin declarații cu voce serioasă, cu privirea în pământ, spun că vor „analiza”, „verifica”, „lua măsuri”.

Și apoi pleacă.

Plecăciuni, camerele se sting, iar viața merge mai departe până la următoarea moarte. Și următoarea. Și următoarea.

Nu e doar despre Beciu. Nu e doar despre o femeie ucisă în stradă, în timp ce copilul ei o ținea de mână. E despre un stat care reacționează după, dar aproape niciodată înainte.
E despre ordine de protecție care, pe hârtie, te apără la 50 de metri, dar în realitate pot fi tăiate cu un cuțit în 30 de secunde.
E despre polițiști care fac rapoarte, bifează formulare, dar nu pot opri o crimă.
E despre procurori care „nu au suficiente date pentru măsuri preventive”, până în ziua în care femeia e moartă, iar datele devin brusc evidente.

Apoi, vine circul.

Se deschid uși. Intră delegații. Vin șefi cu escortă. Se fac promisiuni. Se anunță „analize”. Se caută vinovații de ieri, nu soluții pentru mâine.
Exact cum am văzut azi, la Alexandria: discursuri lungi, multe cuvinte, puține răspunsuri.

Iar în timp ce se vorbește frumos la microfon, trei copii (că atâția sunt) vor crește cu o durere pe care nimeni nu o mai repară vreodată. Mama lor nu se mai întoarce, dar instituțiile vor dormi liniștite la noapte. România are și reglementări, și legi, și proceduri, și comunicate.
Ce nu are, de mai bine de 30 de ani, e protecție reală pentru victime.

Acesta este adevărul.

Nu e prima dată. Nici ultima.

Am mai văzut filmul: Colectiv. Explozia din Crevedia. Depozitul de gaze de lângă București. Copii arși, oameni uciși, familii distruse. De fiecare dată, după tragedie, vin delegația și promisiunile. Se schimbă niște șefi. Se dau niște declarații. Și apoi tăcere.
Țara merge mai departe, doar familiile rămân pe loc.

Acum, după ce femeia din Beciu a fost ucisă pe trotuar, în fața copilului ei, Instituțiile reacționează. Poliția face verificări. Procurorii cer arestări. Ministerul promite măsuri.

Dar de ce mereu după?
De ce România nu reușește niciodată să-și salveze victimele înainte să ajungă la știri?

Poate răspunsul e acesta: nu plătim pentru prevenție, plătim pentru coșciuge.

Iar când copiii rămân orfani, urmează altă etapă a teatrului: „Protecția copilului” va veni și ea cu declarații. Le va promite viitor luminos, terapie, sprijin, monitorizare.
Și apoi?
Știm cu totii răspunsul. Statul român e mare când e vorba să apară la televizor, dar dispare când trebuie să salveze vieți.

Nu cerem miracole. Cerem doar ca, măcar o dată, cineva să fie protejat înainte să moară.

Până atunci, continuăm să îngropăm oameni și să dăm comunicate.

Redactia 24newsro