Casele vechi dispar, kitsch-ul crește. Statul trece pe lângă ele și nu vede

În ultimii ani, România își demolează istoria într-o tăcere vinovată. Case vechi, cu valoare arhitecturală, foste locuințe ale medicilor, profesorilor, avocaților sau familiilor boierești sunt cumpărate pe sume mari, prin tranzacții care nu au nicio transparență. Nimeni nu întreabă, nimeni nu verifică, nimeni nu controlează.

Nu cumpărătorii sunt problema.

Problema este statul care nu verifică, nu controlează și nu protejează patrimoniul.

După cumpărare, începe dezastrul. O casă veche, cu ornamente lucrate cu migală, vitralii, lemn masiv și povești adunate în ziduri, este pusă la pământ. În locul ei apar construcții uriașe, ridicate fără bun-gust și fără respect față de zona în care se află. Beton turnat în grabă, garduri metalice, culori țipătoare, balcoane supradimensionate și turnulețe aurite. Un amestec de kitsch care înghite arhitectura tradițională și identitatea locală.

În tot acest timp, oamenii obișnuiți strâng cureaua. Taxe mai mari, scumpiri, impozite, controale pentru orice amărât de leuț. Salariile stau pe loc, prețurile cresc, iar statul predică responsabilitate și austeritate.

Și totuși, peste noapte, răsar palate de sute de metri pătrați, construite cu bani care nu se văd în declarații, dar se văd în betoane, fier și turnulețe aurite. În fața lor, parcate la vedere, stau bolizi de lux cât o garsonieră, cumpărați fără rate, fără leasing și fără explicații.

Cum se poate ca statul să controleze un pensionar pentru 200 de lei în plus în cont, dar să treacă zilnic pe lângă asemenea clădiri și să nu întrebe nimic? Cum se poate ca o casă veche să fie demolată într-o singură noapte, iar autoritățile să afle abia după ce pe teren tronează o construcție cu trei etaje și marmură la poartă?

Nu există miracol urbanistic. Nu există bani magici.

Există doar un stat care tace.

Iar tăcerea, în acest caz, nu este neputință.

Este complicitate.

România pierde, bucată cu bucată, ceea ce are mai valoros: memoria arhitecturală. Străzile își pierd eleganța, cartierele își pierd identitatea, orașele devin un talmeș-balmeș de beton, garduri și culori stridente. Ce nu s-a putut construi în 100 de ani se distruge într-un week-end.

Și atunci rămâne o întrebare simplă:

Până când?

Până când nu va mai rămâne nimic de salvat.

Pentru că o țară care își lasă trecutul să fie demolat, își fură singură viitorul.

Redacția 24newsro